Părintele Pop Gheorghe – Teofil (1924 –2007)


Sa născut la 4 mai 1924 din părinţii Iuliu şi Ana în localitatea Sânmiclăuş din judeţul Satu-Mare. Tatăl său era funcţionar, mama casnică, dar se pricepea la croitorie.

Erau creştini buni. Mama i-a inspirat micului Gheorghe o devoţiune sinceră faţă de Preacurata. După câtva timp de la naşterea lui, familia se mută în orăşelul apropiat Valea lui Mihai. Aici şi-a petrecut copilăria şi a urmat şcoala primară. Învăţământul secundar l-a făcut la vestitul liceu Samuil Vulcan din Beiuş, de la clasa I de gimnaziu până la clasa VIII-a de liceu, între anii 1935-1943.În anul 1940 a intervenit o schimbare serioasă în viaţa familiei lor. Ocupând Maghiarii Ardealul de Nord, familia s-a mutat la Arad. Aici, tatăl Iuliu a ocupat un servici la « Intreprinderea de cultură şi fermentare a tutunului ».

Au mai avut un copil : Ioan, care după terminarea liceului a făcut un curs de specializare şi a funcţionat la aceeaşi intreprindere unde era tatăl său. Se căsătorise şi a avut doi copii. Dar o boală nemiloasă l-a răpit familiei lăsând în grija soţiei pe cei doi copii orfani.
Fiul lor Gheorghe a urmat un alt fel de viaţă.

La Beiuş în aceea vreme călugării Augustinieni Asumpţionişti, veniţi din Franţa în anul în care s-a născut Gheorghe – 1924- erau la conducerea Internatului « Pavelian » de băieţi. Aici a stat tânărul Gheorghe timp de 8 ani îmbibându-se de atmosfera morală şi religioasă pe care o promovau călugării. În cadrul Internatului ei au întemeiat un seminar cu hramul « Cristos-Rege » pentru băieţii care doreau să primească o educaţie mai desăvârşită în vederea preoţiei sau chiar a vieţii călugăreşti. Aici s-a înscris şi tânărul Pop Gheorghe începând din anul 1938, când era în clasa IV-a. Educaţia primită aici l-a marcat pentru toată viaţa.

A devenit un tânăr serios, om de caracter, conştiincios. De ei se ocupa Părintele Merloz, un vrednic călugăr cu o cultură aleasă în toate privinţele.

Dar a fost apreciat şi de Părintele mai tânăr Jean Nicolas, dotat cu simţ artistic. Acesta l-a luat pe Gheorghe ca un fel de secretar, ajutând la redactarea conturilor internatului. Reţinem acest amănunt, el îl va marca pentru restul vieţii.
În Beiuş era pe atunci Noviciatul Părinţilor Asumpţionişti, unde se formau viitorii călugări. Elevii seminarişti mergeau pe acolo pentru unele munci voluntare.

Terminând liceul, tânărul bacalaureat Gheorghe a intrat şi el în noviciat. La data de 28 august 1943 a îmbrăcat haina călugărească, semnul începerii noviciatului.
Dar nu a avut norocul să-l termine. Izbucnind războiul a fost nevoit să meargă la armată, în judeţul Arad.

După timpul de recrut a trecut la şcoala de război de la Bacău, apoi mobilizat pe front. După multe instrucţii prin diferite centre, în 1946 se eliberează.

Cu toate că a fost scos total din viaţa călugărească, el nu şi-a pierdut vocaţia. La 25 mai 1945 îşi reîncepe noviciatul ; de data aceasta la Blaj unde se mutase şi pe data de 25 mai 1947 îşi ia angajamentele călugăreşti în localitatea Hârseni (Jud. Făgăraş).
De aici este trimis la Blaj în mănăstirea « Casa Domnului » şi s-a înscris ca student la Institutul Teologic greco catolic din Blaj. Împreună cu colegul său de noviciat Vasile Boariu, s-au dovedit nişte studenţi teologi exemplari din toate punctele de vedere.

Dar n-au avut niciunul norocul să termine. În 1948, Biserica greco-catolică este interzisă de regimul comunist. Călugării şi studenţii, ca să mai poată rămâne în mănăstire, au fost solicitaţi să treacă la Biserica Orthodoxă. Nu din convingere, ci din interes, dar sub ameninţare.

Niciunul din ei nu a cedat, dar au fost nevoiţi să revină în familiile lor sau să ocupe un serviciu pentru traiul vieţii.
În această situaţie, superiorii călugăreşti au judecat bine ca cei doi studenţi să fie hirotoniţi preoţi spre a avea mângâierea de a celebra sfânta liturghie şi a face un apostolat clandestin.

Mai înainte ei au fost admişi să facă voturile călugăreşti pe viaţă, la 1 august 1948. La data de 8 august 1948 ei au fost hirotoniţi de episcopul martir de mai târziu Ioan Suciu din Blaj. Cred că a fost ultima lui hirotonie.
Tânărul călugăr Pop Gheorghe, care-şi luase numele Teofil se retrage la părinţii săi la Arad. Aici se angajează ca funcţionar la Fabrica de tutun din Arad unde lucrau tatăl şi fratele său.

Practica contabilă de la Beiuş i-a prins bine, o va deprinde până la sfârşitul vieţii.
Funcţionar între 1948-1951, în iulie 1957 este chemat la armată, unde deprinde serviciul de ofiţer de construcţii la Timişoara. Cu tot regimul comunist el nu ezita să intre în bisericile catolice şi în costum de ofiţer.
În decembrie 1957 este demobilizat şi revine la Arad, unde va funcţiona la Fabica de Tutun până la pensionare.
Între timp, tatăl şi fratele său au trecut la cele veşnice.

Rămas singurul sprijin al mamei sale şi al cumnatei cu doi copii, el îşi făcea serviciul religios, celebra sfânta liturghie în prezenţa mamei sale, uneori a câtorva credincioşi, apoi mergea la servici.
Între timp el a luat legătura cu ceilalţi călugări Asumpţionişti din ţară, în special cu fostul său coleg de studii Vasile Boariu. Acesta reuşi să intre în clerul romano-catolic din Moldova şi vechiul –Regat şi a fost numit în mai multe parohii romano-catolice, fiind apreciat de episcopi pentru zelul său.

La el mergea Părintele Pop Gheorghe –Teofil, mai ales după pensionare şi stătea un anumit timp ajutând la spovezi şi alte servicii. Aici era locul de întâlnire al asumpţioniştilor dispersaţi în ţară, mai ales în Transilvania.
Un eveniment important în viaţa Părintelui Teofil a fost trecerea în veşnicie a mamei sale. De acum era singur. El se ataşează de familia nepotului său Pop Mircea din Braşov. Aici va sta până în 1990, ajutând la aprovizionarea familiei şi făcând un apostolat discret.
În 1990, după eliberarea Bisericii greco catolice, asumpţioniştii revin la Blaj.

In garsoniera moştenită de la Pr. Vanvulescu Anton, care a devenit asumpţionist în clandestinitate, s-au adunat PP. Bernard Ştef, Teofil şi Fr. Gavril. Ulterior au mai venit şi alţii. Comunitatea a primit o locuinţă de la Mitropolie în Piaţa 1848, pe care au prevăzut-o cu încă un etaj. Aici şi-a desfăşurat activitatea Pr. Teofil, era economul comunităţii şi ajuta la celebrările liturgice şi pastorale. În toate remarcându-se prin dăruire în împlinirea lor. S-a remarcat îndeosebi prin fidelitatea şi priceperea lui la spovezi.

Era prezent la toate liturghiile de la Catedrală în scaunul de spovadă. Mai multe persoane şi-au exprimat mulţumirea de felul cum spovedeşte ; a fost numit « confesorul Blajului ». Avea şi darul cântării cu care ne-a delectat pe cei ce eram cu el. În ce priveşte socotelile –contabilitatea superiorii majori (Provincialul…) admirau prezentarea ordonată şi conştiincioasă.
În cursul anului trecut, 2006, Părintele a avut probleme de sănătate şi a fost internat în spitalul din Blaj. Ultima dată a stat vreo trei săptămâni, întorcându-se la începutul lunii februarie 2007.
Se părea că sănătatea i se reface.

Dar de la ovreme s-a simţit slăbit, nu s-a mai putut ridica din pat. Sâmbătă 24 februarie l-a vizitat Mitropolitul Lucian. În 26 februarie a avut o nouă criză, i s-a închis pofta de mâncare şi era apăsat de boală şi slăbiciune. A primit Sf. Maslu, Pr. Bernard îl împărtăşeşte în fiecare zi, se roagă împreună cu el. În seara zilei de 2 martie, Pr. Bernard, asistat de Cornea Aurel şi de Orian Remus, elevi în căminul Sf. Augustin, a recitat rugăciunile muribunzilor, şi a reînoit făgăduinţele de la Botez şi profesiunea călugărească, a primit încă o dată dezlegarea sacramentală şi cu acestea a trecut la Domnul în noaptea următoare pe la 2h30.
Ceremonia înhumării s-a desfăşurat în Catedrala Sf. Treime unde a fost depus corpul defunctului. A prezidat Preafericitul Arhiepiscop Major Lucian, care a spus un cuvânt de comemorare. Iar Părintele vicar general Ioan Fărcaş a evocat etapele principale ale vieţii Părintelui Teofil, scoţând în evidenţă fidelitatea lui faţă de taina spovedaniei.

Cântările au fost asigurate de studenţii teologi de la Institutul din localitate. Numeroşi credincioşi au participat la ceremonie şi l-au însoţit până la cimitir, unde aşteaptă învierea.
Cu sfinţii odihneşte, Mântuitorule, sufletul robului Tău !
Pr. Bernard Ştef
 

HOME